Doar noi....

Tu nu te plangi niciodata de nimic? o intreba el privind-o ingrijorat peste umar…ea ramasese putin in urma, probabil o obosise drumul lung si destul de greu, pe alocuri chiar abrupt, aproape periculos,  inceput la prima ora a diminetii cand inca era racoare, acum era soare si foarte, foarte cald.  Se uita mirat cum isi ducea singura rucsacul greu, nu ar fi crezut ca o sa faca fatza la toate obstacolele, e atat de firava! Se opresc din cand in cand, se aseaza pe iarba si ea scoate sticla cu apica din care bea cu pofta si  sete, apoi pleaca mai departe.
I-a promis ca o duce intr-un loc unde nu a mai fost cu nimeni pana acum, pe un varf de munte unde creste floarea de colt pe care vrea sa o culeaga pentru ea, sa i-o prinda in par sau sa ii faca o coronita. Vor sa ajunga acolo sus, pe stanca, departe de lumea obisnuita, deasupra norilor, aproape printre stele, dar drumul e lung si foarte greu. El isi doreste sa petreaca acolo toata vara…sau poate toata viata, sa o stie departe de rautate, de invidia si ura celor care au inconjurat-o pana acum, sa fie doar a lui, sa o protejeze si sa o iubeasca in liniste. Inainte sa plece pe drumul asta greu se intrebase daca ea va reusi sa ajunga pana acolo, daca va rezista, daca va dori sa treaca prin toate greutatile ca sa fie alaturi de el undeva unde nimeni, niciodata nu ii va mai supara.
Ea zambeste desi se vede ca e aproape extenuata, uneori respira atat de greu incat in linistea muntelui parca doar asta se mai aude, ca o adiere de vant cald. Isi indreapta privirea in sus, isi doreste sa ajunga mai repede, simte ca nu mai poate rezista. Dar tace…zambeste si merge mai departe, nu vrea sa il supere sau sa ii strice entuziasmul, nu vrea sa il intristeze,  s-ar intuneca tot cerul daca ar face asta, s-ar darama muntele, ar disparea lumea. Pentru ca El e lumea ei.
Si urca in continuare, tinandu-se strans agatata de mana lui intinsa. Mana asta e firul care-o tine in viata,  podul ei peste timp,  sursa ei de energie, foarta  ei de-a trai. Mana asta a salvat-o de fiecare data cand apropiata periculos de mult de prapastie era gata sa alunece, sa se pravaleasca precum o piatra desprinsa din munte. El este insa totdeauna acolo, cu mana lui  intinsa spre ea, o prinde  si o aduce inapoi.
Tarziu, venise deja noaptea, a vrut sa ii spuna ca nu mai poate dar a ridicat privirea  si a vazut ca in ochisorii  lui stralucea frumusetea florii de colt… atunci a stiut ca au ajuns, ca au reusit sa treaca prin poarta timpului . In mana ramasa intinsa spre el primeste fericita prima floare…:)